Acest text raspunde direct la intrebarea: ce rol are Jack Nicholson in The Shining? Raspunsul scurt este ca el il interpreteaza pe Jack Torrance, un scriitor aspirant si tata care devine ingrijitor de iarna la hotelul Overlook si aluneca spre violenta si delir. In continuare, dezvoltam felul in care aceasta interpretare a fost construita, ce semnificatii aduce filmului si care sunt datele concrete (pana in 2025) ce confirma impactul sau cultural si istoric.
Ce rol are Jack Nicholson in The Shining?
Jack Nicholson joaca rolul lui Jack Torrance, personajul central al filmului The Shining (1980), regizat de Stanley Kubrick si distribuit de Warner Bros. Jack Torrance este un fost profesor si scriitor in devenire care accepta un post sezonier de ingrijitor la hotelul Overlook, izolat in munti pe timpul iernii. Impreuna cu sotia sa Wendy si fiul lor Danny, Jack spera sa foloseasca linistea pentru a-si termina romanul. Insa presiunea izolarii, alcoolismul latent si o posibila influenta malefica a hotelului il conduc treptat spre paranoia si violenta. In economia filmului, Jack Torrance functioneaza simultan ca protagonist si antagonist: porneste ca figura centrala simpatizata prin aspiratiile creative, dar se transforma intr-o forta de distrugere a familiei sale.
Interpretarea lui Nicholson pune accent pe energia instabila si pe acel amestec de ironie, furie si carisma care il fac pe Jack memorabil chiar si atunci cand devine infricosator. Spre deosebire de romanul lui Stephen King, in care Jack are momente extinse de empatie si lupta interioara, filmul privilegiaza o desfasurare vizuala a degringoladei: grimasele, ritmul respiratiei, modul in care rosteste replici banale cu o intensitate amenintatoare. Replica devenita legenda, “Here’s Johnny!”, nu e in scenariul original, ci este o improvizatie a lui Nicholson, ceea ce indica felul in care actorul a marcat definitiv identitatea filmului.
Rolul lui Jack este deopotriva un dispozitiv narativ si un barometru tematic. Narativ, el impinge intriga inainte prin deciziile sale impulsive si prin amenintarea crescanda la adresa lui Wendy si Danny. Tematic, el condenseaza anxietati despre masculinitate, creatie artistica si abuz domestic. Hotelul poate fi citit ca o metafora a mintii sale: vasta, labirintica, incarcata de istorii reprimate care revin sa bintuie prezentul. Totodata, Jack este si oglinda unei Americi post-Vietnam, pline de fracturi invizibile, ceva ce critica de film a discutat pe larg in ultimele decenii. Aceasta plasare a personajului in orizontul social si psihologic al epocii explica de ce restaurarile si re-lansarile ulterioare (inclusiv transferul 4K) continua sa aduca noi audiente catre film.
Din punct de vedere factual, The Shining are versiunea americana de 146 de minute si versiunea europeana de 119 minute, iar ratingul sau MPAA este R. Conform Box Office Mojo, incasarile totale la nivel global au fost de aproximativ 47 de milioane USD, peste un buget raportat frecvent la circa 19 milioane USD. In 2018, Library of Congress a inclus filmul in National Film Registry pentru semnificatia sa culturala, istorica si estetica, iar in 2025 filmul continua sa fie evaluat la 8,4/10 pe IMDb (peste 1,1 milioane de voturi) si aproximativ 84% Tomatometer cu in jur de 93% Audience Score pe Rotten Tomatoes. Toate acestea ancoreaza interpretarea lui Nicholson nu doar ca un varf artistic individual, ci ca un pilon al canonului cinematografic recunoscut de institutii prestigioase.
Personajul Jack Torrance: motorul dramatic si semnificatia lui tematica
Jack Torrance este construit ca un personaj stratificat: tata afectuos, sot frustrat, scriitor blocat creativ, muncitor disciplinat si, treptat, agresor. In prima parte, il vedem in postura de candidat calm la interviul pentru ingrijitor; apoi, intr-o aparenta rutina a scrisului si intretinerii hotelului; la jumatate de parcurs, tensiunile devin vizibile, culmind cu scenele in care Wendy realizeaza ca ceea ce el numeste munca de luni de zile se reduce la pagini identice cu fraza “All work and no play makes Jack a dull boy”. Acest pivot marcheaza invizibilul prabusirii: Jack nu mai este doar obosit sau iritat, ci devine posedat de o misiune de a-si subordona familia si de a “corecta” devierile.
Ceea ce face interpretarea lui Nicholson atat de convingatoare este modul in care personajul functioneaza ca o lentila a temelor. Pe de o parte, izolarea iernii amplifica orice fisura casnica; pe de alta parte, hotelul este o acumulare de istorii violente (camera 237, petrecerile fantomatice, personajul Delbert Grady), sufocand prezentul. Jack, prins intre dorinta de a scrie ceva maret si resentimentul fata de “distragerile” familiale, devine un catalizator care aduce la suprafata aceste presiuni. In scena de la barul Gold Room, cand discuta cu barmanul Lloyd (care poate fi o halucinatie), se contureaza imaginea unui barbat care isi rescrie justificativ trecutul, negand abuzul si transferand vina catre sotie si fiu.
Pe plan formal, performanta e calibrata in trei registre: ironia afectata a inceputului, ostilitatea crescanda a mijlocului si furia aproape caricaturala din final. Insa ceea ce mentine credibilitatea este modul in care pasii intermediari sunt jucati: micro-reactiile la sunete din hotel, somnul intrerupt, ritmul tot mai sacadat al vorbirii. Kubrick foloseste cadre statice si travelling-uri lente pentru a-l izola pe Jack in spatii vaste, iar Nicholson ocupa acel spatiu cu o prezenta care pare sa devina din ce in ce mai mare pe masura ce moralitatea sa se micsoreaza.
Institutiile de profil au remarcat aceasta densitate de semnificatii. British Film Institute (BFI) a publicat in anii recenti eseuri ce discuta ambiguitatea supranatural-psihologica a filmului, in timp ce American Film Institute (AFI) include replica “Here’s Johnny!” in topul 100 Movie Quotes, la pozitia 68. In 2025, aceste ierarhii raman actuale si intaresc ideea ca rolul lui Nicholson nu este doar un exercitiu actoricesc vocal si corporal, ci o sinteza a anxietatilor despre familie, munca, si identitate masculina intr-o cultura aflata sub presiune.
Colaborarea Nicholson–Kubrick: metoda, duble si controlul tonal
Relatia dintre Jack Nicholson si Stanley Kubrick este definita de o dialectica intre spontaneitatea actorului si obsesia regizorului pentru perfectiune. Kubrick era celebru pentru numarul mare de duble cerute aproape la orice scena, dorind o coregrafie precisa a gestului, replicii si camerei. In The Shining, cronici de productie si marturii ale echipei vorbesc despre secvente repetate de zeci si chiar peste o suta de ori, cum a fost celebra confruntare pe scari dintre Wendy si Jack, pentru care surse din culise mentioneaza peste 100 de duble. Aceasta intensitate a lucrului se vede pe ecran: oboseala si nervul brut al personajelor nu sunt doar interpretate, ci par sa fie efecte secundare ale unei filmari impinse la extreme.
Nicholson, pe de alta parte, vine cu un arsenal de improvizatii si accente personale. “Here’s Johnny!” a intrat in istoria filmului, dar e doar cel mai vizibil exemplu al modului in care actorul testa nuante ale replicilor si gesturilor. Kubrick i-a oferit libertate controlata: puteai improviza, dar in granitele unei miscari de camera si ale unei compozitii riguroase. Acest compromis produce o tensiune creativa unica: energia salbatica a lui Nicholson este prinsa intr-o colivie geometrica de compozitii simetrice si coridoare infinite, ceea ce amplifica senzatia de alienare.
Un element esential este si lucrul cu vocea. Nicholson isi moduleaza timbrul de la un bariton relaxat la un ton taios, aproape scuipat, pe masura ce Jack se prabuseste. Pauzele dintre cuvinte devin mai lungi, accentul pe anumite silabe devine agresiv, iar rasul – semnatura lui sonora – capata o calitate metalica. In paralel, Kubrick foloseste muzica (Ligeti, Penderecki, Bartok) pentru a lovi in aceleasi spatii dintre cuvinte, ceea ce produce un acord fin intre jocul actoricesc si designul sonor.
In 2025, cand discutiile despre conditiile de lucru pe platouri sunt mai transparente decat oricand, cazul The Shining este frecvent citat in dezbateri profesionale. Guild-uri precum Directors Guild of America (DGA) si sindicatele actorilor (SAG-AFTRA) discuta adesea despre limitele sanatoase in raport cu job-ul. Desi filmarile din 1978–1979 apartin unei alte epoci, ele raman exemplu de productie in care controlul extrem al regizorului s-a intalnit cu un actor in stare sa livreze intensitate la nesfarsit. Faptul ca, la peste patru decenii distanta, acea intensitate inca functioneaza pentru audiente globale si in 4K HDR spune ceva despre echilibrul – precar, dar fertil – dintre metodologie si instinct.
Deriva spre nebunie: repere vizuale si psihologice ale interpretarii
Traiectoria lui Jack de la frustrare la violenta este cartografiata de Nicholson printr-o serie de repere concrete, in care corpul si mediul fuzioneaza intr-o coregrafie a pierderii controlului. Actorul nu sare direct la extrema; in schimb, dozeaza fiecare abatere de la normal pentru a pastra coerenta interna a drumului spre prabusire. De la primele microagresivitati verbale la izbucnirile finale cu toporul, interpretarea urmeaza un fir logic, ca si cum hotelul ar fi un diapazon care ii ajusteaza treptat frecventa emotiei.
Secvente-cheie ale degradarii psihice:
- Interviul cu Ullman: politete de suprafata si un zambet care nu ajunge la ochi; Nicholson planteaza timpuriu o usoara disonanta intre ceea ce spune Jack si ceea ce simte.
- Scena cu Danny pe pat: promisiunea ca nu-l va rani niciodata capata o inflexiune stranie, semn ca furia e deja prezenta, desi inca reprimata.
- Gold Room si barmanul Lloyd: primul “dialog” cu o prezenta ambigua; tonul vocii devine siropos, aproape confesionist, prefigurand auto-justificarea violentei.
- Intalnirea din toaleta rosie cu Delbert Grady: alunecarea din vinovatie in rationalizarea crimei; Nicholson joaca uluirea si entuziasmul macabru ca doua fete ale aceleiasi monede.
- Scena “All work and no play”: dezvaluirea mecanica a paginilor identice si, apoi, confruntarea de pe scari; fiecare pas al lui Jack spre Wendy e o lectie de spatiu, ritm si amenintare crescanda.
- “Here’s Johnny!” si labirintul: paroxismul; respiratia sacadata, ochii largiti si vocea taiata de frig produc efectul unui animal vanat si, totusi, periculos pana la capat.
Aceste repere sunt sustinute de preferinta lui Kubrick pentru cadre lungi si trasee cu steadicam-ul prin coridoare, care pun corpul lui Nicholson in prim-planul compozitiei. Actorul foloseste umerii si barbia ca axe de amenintare: se apleaca inainte, isi inclina capul, isi tuguie buzele inaintea replicilor cheie. De asemenea, mainile sunt esentiale: degetele strang, arata, se joaca cu o minge de tenis intr-un tic ce indica tensiune interna. Toate acestea construiesc o harta a nebuniei care poate fi urmarita secventa cu secventa, ca un studiu clinic jucat cu instrumente teatrale.
Din punct de vedere al receptarii, criticii si-au ajustat evaluarile in timp. In 1980, unii au considerat jocul “prea mare”; in 2025, tonul general este ca exact aceasta amplitudine face rolul emblematic. Rotten Tomatoes afiseaza in prezent un scor critic de aproximativ 84% si un scor al publicului in jur de 93%, iar IMDb mentine 8,4/10 pe baza a peste 1,1 milioane de voturi. Aceste cifre, desi nu dicteaza adevarul artistic, indica stabilitatea unui consens: traiectoria spre nebunie, asa cum o livreaza Nicholson, continua sa convinga audiente noi la peste 45 de ani de la premiera.
Jack, Wendy si Danny: dinamica familiala si tema abuzului
Unul dintre motivele pentru care rolul lui Nicholson ramane atat de discutat este felul in care se joaca in oglinda cu performantele lui Shelley Duvall (Wendy) si Danny Lloyd (Danny). Fara fragilitatea vigilenta a lui Duvall si inocenta nelinistitoare a lui Lloyd, Jack Torrance ar fi doar un villain spectaculos. Cu ei doi in cadru, jocul lui Nicholson devine mai clar: este portretul unui abuzator care se bazeaza pe gaslighting, izolarea victimei si control emotional, inainte sa treaca la violenta explicita. Filmul taseaza aceste mecanisme in dinamica de zi cu zi: tonul dispretuitor la adresa sotiei, minimalizarea fricii copilului, renegocierea realitatii.
Dinamici si pattern-uri de urmarit in relatia de familie:
- Izolarea: hotelul ca instrument de separare sociala; Jack incurajeaza decuplarea de lume, ceea ce ii mareste puterea de control.
- Gaslighting: insistenta ca Wendy “exagereaza” sau “nu intelege”, un tipar recognoscibil in discursul abuziv.
- Redefinirea muncii: munca devine scutul moral; orice intrerupere e prezentata ca tradare, justificand agresivitatea.
- Competitia cu copilul: gelozia difuza fata de atentia pe care Wendy i-o ofera lui Danny; Nicholson introduce microexpresii care tradeaza resentiment.
- Epuizarea emotionala: replici repetate si tonuri batjocoritoare care erodeaza rezistenta lui Wendy inainte de violenta fizica.
- Frica transformata in curaj: reactia lui Wendy – trecerea de la protectie anxioasa la autoaparare – recontextualizeaza amenintarea lui Jack si mareste tensiunea tragediei.
Aceste elemente pozitioneaza filmul si rolul in discutii mai largi despre reprezentarea abuzului domestic. Desi The Shining este, la nivel de poveste, un horror supranatural, mecanismele psihologice sunt recognoscibile din realitate. In 2025, discutiile despre sanatatea mentala si violenta domestica sunt mai vizibile, iar filmul este adesea re-evaluat prin aceste lentile. De altfel, modul in care Nicholson creioneaza alternanta dintre lingusire si amenintare este adus frecvent ca exemplu in analize academice despre pattern-uri de abuz in cinema-ul clasic si modern.
Din perspectiva institutionala, American Film Institute a documentat in repetate randuri impactul cultural al filmului, in timp ce organizatii ca Library of Congress asigura pastrarea si accesul pe termen lung. Faptul ca The Shining a intrat in National Film Registry in 2018 confirma nu doar valoarea estetica, ci si relevanta tematica. In 2025, aceste clasificari raman actuale si utile ca repere pentru discutia despre egalitatea de gen pe ecran si despre modul in care starurile masculine – cum e Nicholson – pot aborda roluri care critica, nu glorifica, masculinitatea toxica.
Imagini si citate iconice: de la “Here’s Johnny!” la labirint
Putine roluri au generat un capital vizual si sonor atat de mare precum Jack Torrance. Axul in usa si fata lui Nicholson strecurata prin crapatura; labirintul acoperit de zapada; masina de scris si foile infinite cu aceeasi propozitie; coridorul lung si camera 237 – toate sunt imagini care au trecut din cinema in cultura populara, publicitate, meme-uri si arte vizuale. Citatul “Here’s Johnny!”, conform American Film Institute, ocupa locul 68 in topul AFI’s 100 Movie Quotes, semn ca a depasit de mult granitele filmului si ale anului 1980. Aceasta iconicitate ridica intrebarea: ce anume din jocul lui Nicholson a permis o asemenea sedimentare in imaginarul colectiv?
Repere iconice si de ce functioneaza in rolul lui Nicholson:
- “Here’s Johnny!”: ruptura de ton si violenta ludica a replicii; improvizatia lui Nicholson devine semnatura sonora a personajului.
- Labirintul: rasuflarea sacadata, postura aplecata, urmele in zapada; corpul devine coregrafia disperarii si a vanatorii.
- Masina de scris si foile repetate: un gag vizual indus de horror; privirea goala a lui Jack explica mai mult decat ar face-o o confesiune.
- Barul Gold Room: sarmul otravit; jocul de sprancene si zambetul subtire construiesc ambiguitatea dintre cinism si autoamagire.
- Scara cu bata de baseball: coregrafie a dominatiei; fiecare pas al lui Jack e un exercitiu de presiune psihologica.
- Cadrele la fereastra: figura lipita de geam, cu ochii largiti; expresivitate faciala care transforma arhitectura intr-un instrument al groazei.
Pe langa notorietatea imaginilor, exista si date de receptare ce consolideaza statutul rolului. In 2025, The Shining pastreaza pe Rotten Tomatoes aproximativ 84% la critici si ~93% la public, iar pe IMDb 8,4/10 cu peste 1,1 milioane de voturi. Faptul ca un film de peste 45 de ani genereaza in continuare miliarde de afisari ale GIF-urilor si citatelor in mediul online arata ca performanta lui Nicholson opereaza pe o frecventa trans-generationala. Desi nici filmul, nici rolul nu au primit nominalizari la Oscar in 1981 (AMPAS), in 2018 includerea in National Film Registry a consfintit recunoasterea institutionala. Intre timp, British Film Institute si arhive universitare continua sa publice eseuri si dosare de presa, semn ca materialul este inca viu in circuitul critic si academic.
Date concrete: box office, evaluari 2025 si recunoastere institutionala
Pentru a ancora discutia despre rolul lui Jack Nicholson in cifre verificabile, merita adunate cateva date esentiale. Potrivit Box Office Mojo, The Shining a generat incasari de circa 47 de milioane USD la nivel mondial, pornind de la un buget relatat adesea in jurul a 19 milioane USD. Lansat in 1980, filmul nu a fost un blockbuster instant, ci a crescut in timp, cu re-lansari si cu un parcurs home video masiv in anii 80–90 si ulterior in formate HD si 4K. Acest traseu gradual explica partial de ce notorietatea rolului lui Nicholson a crescut exponenial odata cu accesibilitatea filmului.
La nivel de evaluari, in 2025 The Shining mentine aproximativ 84% Tomatometer si 93% Audience Score pe Rotten Tomatoes, in timp ce IMDb indica 8,4/10 si peste 1,1 milioane de voturi. Aceste cifre sunt remarcabile pentru un film de catalog si il plaseaza adesea in topurile “Best Horror Movies” ale publicatiilor generaliste. In 2018, Library of Congress a admis filmul in National Film Registry, iar American Film Institute a inclus “Here’s Johnny!” pe locul 68 in topul replicilor, consolidand recunoasterea culturala. Desi la Oscar 1981 filmul nu a primit nominalizari, polemica istorica a fost “contrabalansata” in timp prin reevaluari critice si studii academice.
Contextualizand in cariera lui Nicholson, actorul are 12 nominalizari la Oscar si 3 statuete (One Flew Over the Cuckoo’s Nest, Terms of Endearment, As Good as It Gets). Chiar daca The Shining nu i-a adus o a 13-a nominalizare, rolul Jack Torrance este adesea considerat printre primele 3–5 performante definitorii ale sale in sondaje de public si liste critice. Din perspectiva institutiilor cinematografice, British Film Institute si American Film Institute continua sa-l indexeze ca reper, iar arhivele AMPAS pastreaza materiale de presa relevante, facand usor de urmarit modul in care perceptia a evoluat in ultimele patru decenii.
Un alt reper numeric se leaga de mostenirea directa: Doctor Sleep (2019), continuarea oficiala a universului creat de Stephen King si Stanley Kubrick, a incasat aproximativ 72 de milioane USD la nivel global (conform Box Office Mojo). Desi Jack Nicholson nu apare in film, prezenta personajului Jack Torrance – prin ecouri vizuale si narative – confirma forta modelatoare a rolului sau original. Per ansamblu, cifrele consolidate pana in 2025 atesta ceea ce publicul intuise de mult: Jack Torrance nu este doar un “rol bun” pentru Nicholson, ci un standard industrial si cultural pentru interpretarea raului domesticat de aparenta normalitatii.
Tehnica actorului: voce, corp, obiecte, ritm
Performanta lui Nicholson poate fi inteleasa ca o suma de alegeri tehnice extrem de precise. In primul rand, vocea: modularea intre un timbru cald si o dictie ascutita creeaza impresia de clovnerie sinistra; glumele si taioasele aside-uri devin arme. In al doilea rand, corpul: spatele usor curbat, mersul leganat si inclinarea capului sunt marci care transmit agresivitatea chiar inaintea replicii. In al treilea rand, folosirea obiectelor: bata de baseball, toporul, masina de scris – fiecare este transformat intr-un partener de scena, nu doar un accesoriu. In al patrulea rand, ritmul: Nicholson accelereaza si franeaza replicile intr-un mod care destabilizeaza ascultatorul, creand terenul pentru surpriza si teroare.
Instrumente actoricesti vizibile in rolul lui Jack:
- Modularea vocala: treceri de la soptit la tipat in aceeasi fraza, pentru efect de soc.
- Microexpresii: tremurul usor al narilor, ridicarea sprancenelor pe jumatate, ticuri in colturile gurii.
- Ritmul replicii: pauze nenaturale care fac banalul sa para amenintator.
- Folosirea spatiului: apropierea deliberata de partener pana in zona de disconfort, ca o invadare a granitelor personale.
- Coregrafia cu obiecte: toporul si bata de baseball ca extensii ale corpului, manuite cu precizie ritualica.
- Privirea: fixarea prelungita si clipitul rar pentru a sugera deconectarea de la empatie.
Aceste instrumente nu sunt intamplatoare. Ele sunt calibrate in relatie cu limbajul vizual al lui Kubrick, in special simetria cadrelor si miscarea camerei. Intr-un cadru fix, o spranceana ridicata poate parea un eveniment seismic; intr-un travelling lung pe coridor, o respiratie accelerata poate tine loc de dialog. Tehnic, asta inseamna ca Nicholson trebuie sa joace “in cheie mica” si “in cheie mare” alternativ, pentru a nu supra-incarca fiecare secventa. Aceasta alternanta explica de ce filmul rezista la revizionari: fiecare vizionare scoate la suprafata o noua nuanta de ritm, gest sau inflexiune.
In fine, coordonarea cu designul sonor si muzical creeaza momente in care jocul actoricesc devine aproape muzical. O pauza in replica e umpluta de o glissanda discordanta, o schimbare de postura e amplificata de un efect de sunet ambiental. In 2025, analizele de pe canalele educationale de cinema si cursurile universitare continua sa demonteze aceste mecanisme, iar institutiile precum BFI si AMPAS, prin arhive si interviuri, ofera material brut pentru studiul acestor detalii tehnice care dau consistenta legendara rolului.
Mostenirea culturala si influentele asupra genului horror
Rolul lui Jack Nicholson in The Shining si-a depasit de mult limita de eveniment cinematografic al anului 1980, devenind un model arhetipal pentru personaje de tati abuzivi, artisti narcisici si protagonisti care se auto-dizolva. De la horror-ul psihologic la thriller-ul domestic, ecourile lui Jack Torrance apar in zeci de productii, fie ca omagii directe, fie ca reinterpretari. Serialele si filmele care exploreaza izolarea in spatii inchise, nebunia indusa de mediu si colapsul familiei ca nucleu social isi revendica adesea, direct sau indirect, o descendenta din The Shining.
O parte a mostenirii e cuantificabila. In 2025, The Shining se mentine in topurile celor mai citate filme din istoria horror-ului, iar imaginile sale apar recurente in campanii publicitare, videoclipuri si instalatii artistice. AFI pastreaza replica “Here’s Johnny!” pe locul 68 in 100 Movie Quotes, iar Library of Congress garanteaza, prin National Film Registry, conservarea peliculei in format de arhiva. British Film Institute, prin platformele sale educationale, continua sa includa filmul in curricula de studiu la nivel liceal si universitar in Marea Britanie, semn ca rolul lui Nicholson ramane materia prima a alfabetizarii cinematografice pentru generatii noi.
Dincolo de cifre si institutii, influenta se vede in imaginarul colectiv: cum arata raul cand poarta fata unui tata? Cum se manifesta nebunia cand isi pastreaza simtul umorului? Ce se intampla cand spatiul arhitectural devine complice la violenta? Interpretarea lui Nicholson ofera raspunsuri prin energie, precizie si curajul de a imbratisa grotescul. Faptul ca Doctor Sleep (2019) a incercat sa reconecteze mitologia filmului la publicul modern, cu incasari globale de aproximativ 72 de milioane USD, confirma ca povestea inca “respira” in cultura mainstream, chiar si fara prezenta actorului in partea a doua. Aici se vede adevarata masura a unui rol clasic: persista, inspira si provoaca discutii la distanta mare de momentul creatiei.
Astfel, daca intrebarea initiala era “ce rol are Jack Nicholson in The Shining?”, raspunsul amplu este: el este pivotul psihologic, motorul dramatic si sigiliul iconic al filmului. Personajul Jack Torrance, asa cum a fost sculptat de Nicholson in stransa colaborare cu Kubrick, reprezinta atat o demonstratie de actorie la cel mai inalt nivel, cat si un instrument critic pentru a discuta despre violenta, creatie, familie si minciunile pe care ni le spunem pentru a supravietui propriilor noastre esecuri.
